Cu cercetasii in Zarnesti

Articol scris in data de: 18 03 2023

Un tren pierdut, un caine oportunist, o vulpe si prieteni noi

Am pornit la drum!

Totul a inceput cu o alarma care nu a sunat. Trenul era la ora 6.09, iar eu si Ilinca, sora mea, ne-am trezit in graba la 5.55. Desigur, in 5 minute am fost gata, dar traficul nu era in favoarea noastra. Am plecat astfel spre a doua statie a trenului, si anume Ploiesti.

Eram tensionati cu gandul ca vom pierde trenul din nou, asa ca ne-am grabit. Intrecand limita de viteza de cateva ori, am ajuns in cele din urma. Ne-am urcat in tren asadar, unde ne astepta restul trupei. M-am asezat langa Melina, care dormea. Acum ca am cunoscut-o, pot spune ca este un fel de trademark al ei ( sa atipeasca oriunde, oricand ).

S-a dovedit ca nu toate fetele imi erau nefamiliare. Alessia si cu mine am fost impreuna la acelasi club de baschet timp de 2 ani. A fost revigorant sa ne revedem, dar si sa stiu ca aveam deja un prieten in trupa. Ne-am dat jos din tren la Brasov.

Brasov

De la Brasov, am pornit cu un alt tren spre Zarnesti. Trenul mergea ca mocanita, desi nu era un drum lung, si se inclina pe partea dreapta. De data asta m-am asezat langa Theo. Am aflat ca este foarte pasionat de fotografie si ca vorbeste germana?

Trebuie sa recunosc ca am fost putin intimidata de restul camarazilor mei, dat fiind ca toti erau cercetasi de mult timp, iar pentru mine a fost prima data cand am mers cu ei. Si totusi, ce am sa va povestesc in continuare va fi doveditor pentru decizia mea de a ma inscrie la cercetasi. 

Semnul de la rascrucea care duce spre cabana Curmatura sau orasul Zarnesti

Zarnesti

Dupa ce am ajuns in Zarnesti, am plecat de la gara direct spre traseu prin oras. Cu ghiozdane grele in spate, un lucru ne-a facut drumul mai putin plictisitor, si anume Jokonda. Un caine negru, neingrijit, care ne-a urmarit pana pe munte. Cand treceam prin fata unei curti unde se aflau alti caini, Jokonda facea scandal si latra, agitand toti cainii de pe strada. Unii ii erau prieteni, altii mai putin, dar ne-a distrat tare mult.

Cand am ajuns pe traseu, nu mai erau alti caini, asa ca Jokonda si-a rezervat dreptul de a urmari masinile si de a latra dupa ele. Am observat si ca latra doar dupa cele scumpe cum ar fi BMW si nu dupa Skoda. A fost haios. Cainele nostru oportunist. La un moment dat ne-a parasit pentru un alt grup de turisti. Incepusem deja sa urcam pe traseu.

Cu multe opriri, pentru ca pauzele lungi si dese sunt cheia marilor succese, am ajuns intr-un luminis unde ne-am oprit sa mancam. Ne-am adunat intr-un cerc pentru a spune o rugaciune. Este frumos ca am gasit o comunitate cu care pot imparti aceleasi valori crestine.
Dupa ce i-am multumit lui Dumnezeu, ne-am asezat la masa, fiecare cu pachetelul lui, dar dornici sa imparta oricand. Theo filma cu drona lui, iar noi zambeam si faceam cu mana. Am pornit apoi spre cabana. Dupa un drum fara peripetii si destul de lin, am ajuns. Era superba. Am facut cateva poze si am lasat chiar si badge-ul centrului nostru pe peretele decorat al cabanei.

Cercetasii cu steagul in fata peretelui decorat cu badge-uri al cabanei
Cabana Curmatura

Adrenalina

Ne-am odihnit putin si am plecat mai departe. Doream sa vedem apusul de pe culme, asa ca ne-am grabit, nestiind ce urma sa ne astepte. Neavand gheare potrivite, am imprumutat o pereche de la Liviu, pe care acum imi doresc sa o cumpar ( asta nu este o reclama ). Cu echipamentul potrivit, am reusit sa ne cataram pe cele mai abrupte stanci, lucru care i-a fost greu Mariei. Aici a venit in ajutor Theo. El a inaintat pentru a asigura o coarda care urma sa o ajute pe Maria sa urce.
Am aflat la final ca aceasta drumetie nu le-a fost pe plac Ilincai si Mariei, desi pentru mine a fost ca si cand mi s-a dat viata din nou. Adrenalina imi curgea prin vene si inima batea sa-mi sara din piept. A fost minunat.

Cand coboram prin padure era deja noapte si aveam frontalele pe cap. Frontala mea era de doi bani, asa ca nu vedeam nimic. Ne-am oprit sa ne uitam la cerul instelat care era senin. Ne-a luat putin sa gasim poteca pe care am venit, dar intr-un final am reusit. In noaptea aceea nu am putut sa dorm. Eram cu gandul la viata. 

Foc si un tren prins

A doua zi am mancat un mic dejun copios si am pornit pe drumul care trecea prin Prapastiile Zarnestiului. Chiar la inceputul drumului, am gasit o vulpe. De fapt cred ca ea ne-a gasit pe noi. Am stat toti nemiscati, iar ea se apropia.

vulpe printre cercetasi

Theo si Marian au gasit oportunitatea vietii lor, asa ca s-au apropiat pentru a poza si filma vulpea. Dupa ce s-au adunat mai multi turisti, am plecat din nou la drum.
Cand am ajuns in vale, unde era o albie si multe pietre, ne-am oprit pentru a face un atelier in care sa invatam sa facem focul.

Doi cercetasi facand focul pe pietre

Foloseam diferite metode. Eu mai facusem asta in tabara de supravietuire, asa ca eram destul de priceputa. Fiecare a avut sansa sa aprinda focul, cu amnarul sau cutitul. Dupa ce am stins focul, am plecat spre oras.

La un restaurant, ne-am intalnit cu Cristi, un salvamontist care ne-a povestit mai multe despre ce insemna meseria lui. A fost foarte informativ si, daca nu eram asa convinsa cu facultatea, poate deveneam si eu salvamontista ( si asa sunt prea putine salvamontiste ).

Cristi salvamontistul si cercetasii

De acolo, jumatate am plecat spre gara, si jumatate au ramas la restaurant. Cei care au ramas in urma era sa piarda trenul. Din fericire, ne-am imbarcat cu totii. 

In tren, desi eram cu totii obositi, am jucat carti si jocuri de memorie sau de actorie care ne-au distrat la maxim. Am ras pana ne-au durut obrajii. Despartirea a fost si grea si usoara. Cu totii voiam un dus fierbinte, o masa calda si patul nostru de acasa, insa nu puteam renunta la ideea ca vreau inapoi pe munte, cu cercetasii.

Trei cercetasi mergand pe un drum de munte inzapezit

Imagini oferite de Theo, Alessia, Liviu

Articol scris de:
cati

Sunt Cati, scriitoare creativa cu spirit profund, care iubeste distractia. Iubesc natura si arta. Sunt o fire sensibila si empatica, dornica sa fie mereu de ajutor.